Jurnal de tren: Femeia cu braţ de fier

“Are 30 de minute întârziere. Aşa-i la noi, cum dă căldura, cum se dilată liniile”. Poliţistul mare şi transpirat apăruse de undeva din spatele meu. Continuă prin a ne spune că apartenenţa trenului la o companie privată este motivul pentru care cei de la gară nu ne-au anunţat.
Deşi tentate să îşi verse amarul pe bietul poliţist, două bătrâne slabe, cu pălării colorate, aleg să se resemneze, încurajate de comfortul locurilor umbroase pe care le ocupă. În tot acest timp, un bătrân cu pielea cafenie, la fel de gras ca poliţistul, nu conteneşte a vorbi despre gropiţele pe care le face nepotul său vesel, la fel de cafeniu.
Eu transpir şi trenul ajunge.
Prind un loc cu soare şi alergia îmi aminteşte să trag draperiile. Îmi îndes căştile în urechi şi încep a privi în faţă. Spaţiul gol dintre scaune îmi dezvăluie un braţ muncit, zgâriat în trei locuri, care duce un telefon la urechea cuiva. O femeie tânără, cu păru-i şaten prins într-o coadă, cu înfăţisarea palidă şi obosită, dar cu nişte buze mici şi roşii mi se dezvăluie. Poartă un maieu subţire, violet, cu buline albe. Stă întinsă pe scaun, cu faţa la geam, continuând să vorbească la telefon şi imaginea acelui braţ puternic, ataşat de acea fiinţă aparent fragilă mă fascinează. Îmi doresc să-i spun că e frumoasă, dar opresc muzica şi ea coboară la Bocşa.

Jurnal de tren

     Ajung acasă la ora 14. Nici măcar nu mi-am făcut bagajul. Asta e ocazia mea de a fi cât mai aproape de călătorul spontan la care visez. Aşa că îmi arunc nişte haine în ghiozdan, alături de alte obiecte şi fug la gară.

     Prind trenul chiar înainte să plece.

    Prima etapă a călătoriei urmează să dureze doar două ore, aşa că încerc să nu mă fac prea confortabil, lucru destul de uşor de realizat, având în vedere că am prins loc la etaj, spre disperarea coloanei mele vertebrale. Trenul e plin de navetişti. Mă aşez lângă două studente. Una dintre ele e bolnăvicios de fericită. Motivul fericirii ei? Se intoarce acasă. Trenul porneşte, iar ele mă roagă politicos să facem schimb de locuri, invocând un scenariu tragic în cazul călatoriei lor cu spatele. Eu accept. Cea din faţa mea tinde să îmi mulţumească exagerat de mult. “Nu ai pentru ce să imi mulţumeşti. Fiind vecini de locuri, nu îmi doresc nici eu să îţi fie rău”. Dar mă rezum la un zambet.

     Trenul intră şi iese din tunele într-un ritm ameţitor.Joaca asta între lumină şi întuneric nu e pe placul tuturor. Un copil urlă la fel de alternant.

     Cobor la Teiuş.

     Prima imagine care mă loveşte, este a unui poliţist care înaintează energic, bruscând un om al strazii. Omul nu opune prea multă rezistenţă. Şi totuşi agentul pare că nu vede. El îşi savurează momentul de superioritate, iar eu dau o notă decentă celui teatral.

     E frig aşa că aleg să intru.

    Sala de aşteptare pare goală, toată suflarea gării fiind concentrată în sala principală. Decid să “arunc o privire”. După colţ, un om doarme liniştit, aşezat pe un scaun de lemn, rămas fără spătar, deşi toate scaunele sălii sunt libere. Capul şi mâinile i se odihnesc pe un calorifer rece. Luându-mi privirea de la el, observ existenţa unei... frizerii. Încep să mă întreb dacă nu mă aflu cu adevarat într-o piesă de teatru. Numele frizeriei îmi provoacă un spasm discret: “La Dadi”.

     Mă întorc printre oameni.

   Un bărbat dă târcoale casei de bilete. Poartă un palton lung, negru şi o pălărie la fel de neagră, care-i ascunde aproape în întregime chipul. În mână ţine o servietă. „Eşti favorita mea”, îi spune casieriţei, dar aceasta îl ignoră. Undeva desupra întregii scene, observ inscripţionat textul “Vă rugăm să acordaţi prioritate persoanelor handicapate”.

    Ies pe peron. “Pălărierul” mă urmează. Apropiindu-se , îi observ în sfârşit înfaţişarea brună şi îmbătrânită. Îmi cere faimosul leu, iar eu mă pregătesc să joc rolul studentului sărac, fără bani. “Ştiu că eşti student” , îmi spune înainte să încep. Continuă prin a-mi spune că abia a ieşit din închisoare. Doreşte să îmi arate acte doveditoare, ca şi cum asta ar trebui să îmi deschidă sufletul şi buzunarul . Îi spun că ultimii mei bani i-am dat pe bilet. Renunţă.

     Trenul întârzie.

Dansatoarea

Inainte de a incerca sa patrundeti de unii singuri in Elirie, Alex, cel care nu e din Elirie, dar il cunoaste pe cel de acolo, va ofera o poarta: Lasati melodia sa curga si... lectura(foarte scurta) placuta!:)

Călătorul încerca să vadă dincolo de vălurile de nisip care veneau spre el, dansând în soarele arzător al amiezii. Iapa sa roaibă începuse deja să se neliniştească, iar el simţea balanţa controlului căzând. Deşi dorea cu ardoare să se îndepărteze, să fugă departe de acea dansatoare venită parcă dintr-un iad oriental, nu avea puterea să se opuna voinţei animalului speriat, care îl conducea galopând, spre braţele nisipoase, mereu schimbătoare ale acesteia.

Cântecul vântului şi al nisipului cu care se întovărăşise femeia părea să conţină versuri în limbi de mult uitate, versuri care nu puteau fi auzite, citite sau rostite. Si totuşi, cu cât era mai aproape de imbrăţişarea ei, cu atât mai sigur era că e pe cale să le inţeleagă. Această siguranţă dansa si ea, iar vălurile ei erau ţesute din spaimă.

Prima atingere a dansatoarei îl aruncă de pe iapa care era prea speriată sa îi mai suporte greutatea. Căzut, incapabil să deschidă ochii, începu să îşi strige disperat animalul, însa cuvintele păreau a-i fi înghiţite de nisip.

O dună prindea viaţă în jurul corpului său. Gustul aspru, uscat al nisipului îi invada gura, iar corpul îi era paralizat. Incercă să deschidă ochii. Granule fine, fierbinţi aşteptau deja să pătrundă, iar usturimea îngrozitoare ce urmă, îl făcu să-i închidă la loc. Dorind cu orice preţ să scape, încercă să urle, însă nu reuşi să scoată mai mult de un geamăt, urmat de un sunet înecat, un refren la acel cântec ameţitor al deşertului.

Epuizat, se opri din a mai incerca sa evadeze din mrejele ei si incepu să asculte. Versurile cantecului păreau că au fost mereu acolo, uşor de înţeles.

“Noi suntem aşternutul pe care ea doarme,

Vălul după care se ascunde,

Cântecul pe care îl cantă.

O, calătorule de ai vedea dincolo de noi

Şi mai departe, dincolo de ea

Căci pântecul ei e cel ce te aşteaptă”

Vântul îl lăsase deja fără shemagh, lăsându-i faţa cafenie expusă suflării ei nisipoase. Părul său întunecat devenise o sculptură aurie, iar ea continua să-i sărute buzele uscate si barba-i tânără. Nefiind ocolit de atingerea dansatoarei,  sexul i se întărise, gura-i muşcând din nisip. Începu să se unduiască, lăsând roba-i subţire să se dizolve, el fiind cel care acum dorea să patrundă adânc în formele fierbinţi care îl invăluiau. Transpiraţia şi praful fin al deşertului se uneau pe corpul lui sărutat de soare. Unduirea luă forma unor mişcări ameţitoare, atât de senzuale încat deşertul începu a geme. Pântecul femeii de nisip, deveni în sfârşit vulnerabil în faţa călatorului, iar acesta pătrunse, încordându-se de plăcere, o plăcere ce-i facură pumnii să strângă vârtos nisipul şi să o însămânţeze. Un miros eteric se ridică in aer.

Furtuna se linişti. Un cal necheza în depărtare şi deşertul asculta.

Desi Elirie a adormit din nou, Alex, care nu e de acolo, e perfect treaz(cu exceptia momentelor cand nu este). Defapt nu e doar treaz, e de-a dreptul prajit de soarele verii(prajit ca un tractorist ce-i drept). Si totusi e o usturime dulce, pentru ca e un semn al vietii ce-i strabate corpul!

Cum m-am prajit? urcand pe Vlădeasa!

O vara frumoasa, muritori care nu sunteti din Elirie!:)

Sfera

Liber. Nu ma simtisem niciodata mai liber decat in momentul plonjonului in abisul negru din jurul acelei capsule de sticla. Cadeam, zburam, inotam. Eram o creatura speriata ce stia doar ca trebuie sa se indeparteze cat mai repede, sa dispara, inainte ca ei sa-i descopere lipsa.

Atunci au trimis dupa mine. Îi simteam adulmecandu-ma, apropiindu-se tot mai mult si oricat de tare incercam sa ma indepartez, ei aproape imi suflau in ceafa. Dansam cu totii in jurul sferei, ca niste fluturi de noapte atrasi intr-un dans al mortii de catre frumusetea incandescenta a unei lampi. Dar el a pus capat jocului.

Prins. Tot ce stiu e ca acum imi doresc sa apar sfera cu orice pret. De ce aceste maini lungi, firave cu care tastez asa usor, imi sunt totusi straine? De ce ma tem de ochii verzi care ma privesc din oglinda?

Sfera se cutremura. Sunt lasat in intuneric, insa stiu ce urmeaza. Suntem hartuiti in fiecare seara, chiar inainte ca uriasa structura de sticla sa adoarma. Din fericire, e seara mea libera asa ca voi continua sa scriu, asteptand ca lumina sa revina.  La fel ca umbrele in fata carora sunt pus sa apar sfera, umbrele aruncate de lumina laptopului, imi dau un sentiment de neliniste, si de aceea ochii imi sunt pierduti in adancimile luminoase ale ecranului. De obicei, totul revine la normal, inainte ca bateria sa cedeze.

Al doilea cutremur ma ia prin surprindere. Simt cum totul in jurul meu incepe sa rezoneze cu acest flux de energie. Aud valuri in departare care se apropie, patrund in interiorul uriasului ou de sticla, iau calea grinzilor metalice si ma gasesc, patrunzandu-ma, facandu-mi oasele sa tremure stins. Actul involuntar al respiratiei se pierde brusc, iar eu ma vad nevoit sa imi gandesc fiecare gura de aer luata.  Picuri de transpiratie imi invadeaza pielea, lasand dare de gheata care taie adanc, dincolo de piele. Spusele unui personaj de mult uitat, incep sa prinda din nou viata in mintea mea paralizata de frica...

“Frica taie mai adanc ca sabiile”

Pedalare udă

 

by Alexandru Bîrsan

Two bugs and a burning sky