Jurnal de tren: Femeia cu braţ de fier

“Are 30 de minute întârziere. Aşa-i la noi, cum dă căldura, cum se dilată liniile”. Poliţistul mare şi transpirat apăruse de undeva din spatele meu. Continuă prin a ne spune că apartenenţa trenului la o companie privată este motivul pentru care cei de la gară nu ne-au anunţat.
Deşi tentate să îşi verse amarul pe bietul poliţist, două bătrâne slabe, cu pălării colorate, aleg să se resemneze, încurajate de comfortul locurilor umbroase pe care le ocupă. În tot acest timp, un bătrân cu pielea cafenie, la fel de gras ca poliţistul, nu conteneşte a vorbi despre gropiţele pe care le face nepotul său vesel, la fel de cafeniu.
Eu transpir şi trenul ajunge.
Prind un loc cu soare şi alergia îmi aminteşte să trag draperiile. Îmi îndes căştile în urechi şi încep a privi în faţă. Spaţiul gol dintre scaune îmi dezvăluie un braţ muncit, zgâriat în trei locuri, care duce un telefon la urechea cuiva. O femeie tânără, cu păru-i şaten prins într-o coadă, cu înfăţisarea palidă şi obosită, dar cu nişte buze mici şi roşii mi se dezvăluie. Poartă un maieu subţire, violet, cu buline albe. Stă întinsă pe scaun, cu faţa la geam, continuând să vorbească la telefon şi imaginea acelui braţ puternic, ataşat de acea fiinţă aparent fragilă mă fascinează. Îmi doresc să-i spun că e frumoasă, dar opresc muzica şi ea coboară la Bocşa.