Jurnal de tren

     Ajung acasă la ora 14. Nici măcar nu mi-am făcut bagajul. Asta e ocazia mea de a fi cât mai aproape de călătorul spontan la care visez. Aşa că îmi arunc nişte haine în ghiozdan, alături de alte obiecte şi fug la gară.

     Prind trenul chiar înainte să plece.

    Prima etapă a călătoriei urmează să dureze doar două ore, aşa că încerc să nu mă fac prea confortabil, lucru destul de uşor de realizat, având în vedere că am prins loc la etaj, spre disperarea coloanei mele vertebrale. Trenul e plin de navetişti. Mă aşez lângă două studente. Una dintre ele e bolnăvicios de fericită. Motivul fericirii ei? Se intoarce acasă. Trenul porneşte, iar ele mă roagă politicos să facem schimb de locuri, invocând un scenariu tragic în cazul călatoriei lor cu spatele. Eu accept. Cea din faţa mea tinde să îmi mulţumească exagerat de mult. “Nu ai pentru ce să imi mulţumeşti. Fiind vecini de locuri, nu îmi doresc nici eu să îţi fie rău”. Dar mă rezum la un zambet.

     Trenul intră şi iese din tunele într-un ritm ameţitor.Joaca asta între lumină şi întuneric nu e pe placul tuturor. Un copil urlă la fel de alternant.

     Cobor la Teiuş.

     Prima imagine care mă loveşte, este a unui poliţist care înaintează energic, bruscând un om al strazii. Omul nu opune prea multă rezistenţă. Şi totuşi agentul pare că nu vede. El îşi savurează momentul de superioritate, iar eu dau o notă decentă celui teatral.

     E frig aşa că aleg să intru.

    Sala de aşteptare pare goală, toată suflarea gării fiind concentrată în sala principală. Decid să “arunc o privire”. După colţ, un om doarme liniştit, aşezat pe un scaun de lemn, rămas fără spătar, deşi toate scaunele sălii sunt libere. Capul şi mâinile i se odihnesc pe un calorifer rece. Luându-mi privirea de la el, observ existenţa unei... frizerii. Încep să mă întreb dacă nu mă aflu cu adevarat într-o piesă de teatru. Numele frizeriei îmi provoacă un spasm discret: “La Dadi”.

     Mă întorc printre oameni.

   Un bărbat dă târcoale casei de bilete. Poartă un palton lung, negru şi o pălărie la fel de neagră, care-i ascunde aproape în întregime chipul. În mână ţine o servietă. „Eşti favorita mea”, îi spune casieriţei, dar aceasta îl ignoră. Undeva desupra întregii scene, observ inscripţionat textul “Vă rugăm să acordaţi prioritate persoanelor handicapate”.

    Ies pe peron. “Pălărierul” mă urmează. Apropiindu-se , îi observ în sfârşit înfaţişarea brună şi îmbătrânită. Îmi cere faimosul leu, iar eu mă pregătesc să joc rolul studentului sărac, fără bani. “Ştiu că eşti student” , îmi spune înainte să încep. Continuă prin a-mi spune că abia a ieşit din închisoare. Doreşte să îmi arate acte doveditoare, ca şi cum asta ar trebui să îmi deschidă sufletul şi buzunarul . Îi spun că ultimii mei bani i-am dat pe bilet. Renunţă.

     Trenul întârzie.