Colaj

O floare. Nu cum am ajuns la ea, nu cheile si lacul acela mlastinos in lumini de amurg, nu celalalte plante ce isi duceau viata in acel colt crepuscular. Floarea aia, mai mare decat orice floare pe care mi-o aminteam, de forma unei semisfere galbene m-a atras prin natura ei de a functiona. Uitandu-ma atent la ea, lucruri ce la inceput pareau boboci, a caror prezenta ar fi fost cat se poate de naturala, au inceput a prinde contururi ce pareau a apartine unui regn cu totul diferit. Albine gigantice ieseau din locul unde cu cateva momente in urma totul era de natura vegetala. Miscandu-se la inceput stangaci si greoi, ele deveneau din ce in ce mai vii, scaldandu-se in marea de polen a uriasei semisfere. Acel simbol ma frapa, rascolindu-mi mintea, caci vedeam o planta ce isi creea proprii polenizatori.

Gazdele acelea locuiau deasupra unui canion de o frumusete nepamanteana, martiana, iar singura cale de a ajunge in lacasul lor era un trunchi imens de sequoia ce se inalta ca un far construit pentru a vechea asupra unei mari indepartate, nevazute, un turn ce isi arunca umbra  aupra lumii. In varful acelei structuri lemnoase se afla puntea de trecere.

Mama trecuse de mult asa ca noi trebuia sa o urmam...

Timpul petrecut acolo, deasupra pamantului, la o altitudine aproape cosmica, ramane aproape complet uitat, si totusi, stand acolo, pregatindu-ma pentru drumul de intoarcere, m-am vazut cazand de pe acea punte. Era o senzatie ce combina dramatic placerea pura a caderii in gol, in mijlocul acelei frumuseti abisale cu spaima dinaintea unei morti inevitabile si rapide.

Eu eram in continuare la adapostul lacasului de la inaltime,insa doua cadavre fusesera gasite zdrobite, la baza trunchiului de sequoia.

Gol si condamnat.