Ajung acasă la ora 14. Nici măcar nu
mi-am făcut bagajul. Asta e ocazia mea de a fi cât mai aproape de călătorul
spontan la care visez. Aşa că îmi arunc nişte haine în ghiozdan, alături de
alte obiecte şi fug la gară.
Prind trenul chiar înainte să plece.
Prima etapă a călătoriei urmează să
dureze doar două ore, aşa că încerc să nu mă fac prea confortabil, lucru destul
de uşor de realizat, având în vedere că am prins loc la etaj, spre disperarea
coloanei mele vertebrale. Trenul e plin de navetişti. Mă aşez lângă două
studente. Una dintre ele e bolnăvicios de fericită. Motivul fericirii ei? Se
intoarce acasă. Trenul porneşte, iar ele mă roagă politicos să facem schimb de
locuri, invocând un scenariu tragic în cazul călatoriei lor cu spatele. Eu
accept. Cea din faţa mea tinde să îmi mulţumească exagerat de mult. “Nu ai
pentru ce să imi mulţumeşti. Fiind vecini de locuri, nu îmi doresc nici eu să
îţi fie rău”. Dar mă rezum la un zambet.
Trenul intră şi iese din tunele într-un
ritm ameţitor.Joaca asta între lumină şi întuneric nu e pe placul tuturor. Un
copil urlă la fel de alternant.
Cobor la Teiuş.
Prima imagine care mă loveşte, este a
unui poliţist care înaintează energic, bruscând un om al strazii. Omul nu opune
prea multă rezistenţă. Şi totuşi agentul pare că nu vede. El îşi savurează
momentul de superioritate, iar eu dau o notă decentă celui teatral.
E frig aşa că aleg să intru.
Sala de aşteptare pare goală, toată
suflarea gării fiind concentrată în sala principală. Decid să “arunc o
privire”. După colţ, un om doarme liniştit, aşezat pe un scaun de lemn, rămas
fără spătar, deşi toate scaunele sălii sunt libere. Capul şi mâinile i se odihnesc
pe un calorifer rece. Luându-mi privirea de la el, observ existenţa unei...
frizerii. Încep să mă întreb dacă nu mă aflu cu adevarat într-o piesă de
teatru. Numele frizeriei îmi provoacă un spasm discret: “La Dadi”.
Mă întorc printre oameni.
Un bărbat dă
târcoale casei de bilete. Poartă un palton lung, negru şi o pălărie la fel de
neagră, care-i ascunde aproape în întregime chipul. În mână ţine o servietă.
„Eşti favorita mea”, îi spune casieriţei, dar aceasta îl ignoră. Undeva desupra
întregii scene, observ inscripţionat textul “Vă rugăm să acordaţi prioritate
persoanelor handicapate”.
Ies
pe peron. “Pălărierul” mă urmează. Apropiindu-se , îi observ în sfârşit
înfaţişarea brună şi îmbătrânită. Îmi cere faimosul leu, iar eu mă pregătesc să
joc rolul studentului sărac, fără bani. “Ştiu că eşti student” , îmi spune
înainte să încep. Continuă prin a-mi spune că abia a ieşit din închisoare.
Doreşte să îmi arate acte doveditoare, ca şi cum asta ar trebui să îmi deschidă
sufletul şi buzunarul . Îi spun că ultimii mei bani i-am dat pe bilet. Renunţă.
Trenul întârzie.
