Inainte de a incerca sa patrundeti de unii singuri in Elirie, Alex, cel care nu e din Elirie, dar il cunoaste pe cel de acolo, va ofera o poarta: Lasati melodia sa curga si... lectura(foarte scurta) placuta!:)
Călătorul încerca să vadă dincolo de vălurile de nisip care veneau spre el,
dansând în soarele arzător al amiezii. Iapa sa roaibă începuse deja să se
neliniştească, iar el simţea balanţa controlului căzând. Deşi dorea cu ardoare
să se îndepărteze, să fugă departe de acea dansatoare venită parcă dintr-un iad
oriental, nu avea puterea să se opuna voinţei animalului speriat, care îl
conducea galopând, spre braţele nisipoase, mereu schimbătoare ale acesteia.
Cântecul vântului şi al nisipului cu care se întovărăşise femeia părea să
conţină versuri în limbi de mult uitate, versuri care nu puteau fi auzite,
citite sau rostite. Si totuşi, cu cât era mai aproape de imbrăţişarea ei, cu
atât mai sigur era că e pe cale să le inţeleagă. Această siguranţă dansa si ea,
iar vălurile ei erau ţesute din spaimă.
Prima atingere a dansatoarei îl aruncă de pe iapa care era prea speriată sa
îi mai suporte greutatea. Căzut, incapabil să deschidă ochii, începu să îşi
strige disperat animalul, însa cuvintele păreau a-i fi înghiţite de nisip.
O dună prindea viaţă în jurul corpului său. Gustul aspru, uscat al
nisipului îi invada gura, iar corpul îi era paralizat. Incercă să deschidă
ochii. Granule fine, fierbinţi aşteptau deja să pătrundă, iar usturimea
îngrozitoare ce urmă, îl făcu să-i închidă la loc. Dorind cu orice preţ să
scape, încercă să urle, însă nu reuşi să scoată mai mult de un geamăt, urmat de
un sunet înecat, un refren la acel cântec ameţitor al deşertului.
Epuizat, se opri din a mai incerca sa evadeze din mrejele ei si incepu să
asculte. Versurile cantecului păreau că au fost mereu acolo, uşor de înţeles.
“Noi suntem aşternutul pe care ea doarme,
Vălul după care se ascunde,
Cântecul pe care îl cantă.
O, calătorule de ai vedea dincolo de noi
Şi mai departe, dincolo de ea
Căci pântecul ei e cel ce te aşteaptă”
Vântul îl lăsase deja fără shemagh, lăsându-i faţa cafenie expusă suflării
ei nisipoase. Părul său întunecat devenise o sculptură aurie, iar ea continua
să-i sărute
buzele uscate si barba-i tânără. Nefiind ocolit de atingerea dansatoarei, sexul i se întărise, gura-i muşcând din nisip.
Începu să se unduiască, lăsând roba-i subţire să se dizolve, el fiind cel care
acum dorea să patrundă adânc în formele fierbinţi care îl invăluiau.
Transpiraţia şi praful fin al deşertului se uneau pe corpul lui sărutat de soare.
Unduirea luă forma unor mişcări ameţitoare, atât de senzuale încat deşertul începu
a geme. Pântecul femeii de nisip, deveni în sfârşit vulnerabil în faţa
călatorului, iar acesta pătrunse, încordându-se de plăcere, o plăcere ce-i
facură pumnii să strângă vârtos nisipul şi să o însămânţeze. Un miros eteric se
ridică in aer.
Furtuna se linişti.
Un cal necheza în depărtare şi deşertul asculta.
